Crestina: Volume 1

Product Information

Biserica Apuseană, o instituție ecleziastică apărută încă de la divizarea Imperiului Roman în cel de răsărit și cel de apus, a fost o biserică creștină cu o influență foarte mare în Europa Occidentală . După căderea Imperiului Roman de Apus, în anul 476 e.n., ea a rămas singura instituție organizată din Apusul Europei, păstrând tainele limbii latine. Biserica Apuseană, fiind pe cale de dispariție rămânând doar cu câteva teritorii din Italia, a rămas într-o continuă luptă cu Biserica Ariană care avea numeroși adepți în rândul popoarelor germanice, mai precis în rândul vizigoților, ostrogoților și vandalilor. În anul 496 e.n., Francii, un popor de origine germanică, conduși de Regele Clovis sunt evanghelizați de către Biserica Apuseană. Francii înving popoarele germanice ariene, creând un mare imperiu ce cuprindea în est și în sud-est teritoriile luate de la germanii arieni și eliminându-i definitiv pe aceștia și pe Biserica lor Ariană din Europa, singuri care reușesc să scape sunt vizigoții ce se refugiază în Peninsula Iberică, unde creează un regat arian, dar în anul 568 sunt evanghelizați și ei de către Biserica de la Roma. După înlăturarea ereticilor arieni, Biserica Apuseană intră într-o expansiune de evanghelizare a Europei Occidentale desfășurată în 3 etape: Prima Etapă (până în anul 700) - evanghelizarea Angliei Anglo-Saxone, Irlandei, Scoției și a părții sud-estice a Imperiului Franc ce mai avea câteva teritorii ariene . A Doua Etapă (până în anul 800) a constat în evanghelizarea părți răsăritene a Imperiului Franc (tot în această etapă, Imperiul Franc se destramă în două părți: una de răsărit, devenind Imperiul Romano-German și una de apus, care va deveni Regatul Franței). A Treia Etapă (până în anul 1054) a constat în evanghelizarea Regatelor Danemarcei, Poloniei , Norvegiei sudice și sud-vestice, Suediei sudice și sud-estice, Ungariei, Croației și Islandei . Până în anul 1054 Biserica Apuseană era organizată într-o rețea de episcopii, 22 de arhiepiscopii și 3 patriarhi: Patriarhia de la Aquileia (desființată în anul 1752) , Patriarhia de la Grado (desființată în anul 1451) și Patriarhia de la Roma (care era patriarhia supremă, unde se afla Patriarhul Romei, cu titlul de Papă (Tată al Biserici), considerat conducătorul suprem al Bisericii Apusene, succesorul Sfântului Petru, Regele Apostolilor. După Marea Schismă din anul 1054, când Biserica Apuseană s-a excomunicat cu Biserica Răsăriteană , Biserica Apuseană s-a autointitulat Catolică (Universală), adică prima Biserică Creștină a lumii, considerând restul bisericilor creștine ca fiind secte schismatice ce s-au rupt de biserica mamă a Romei . Duminica a XXIV-a după Rusalii, Preasfințitul Părinte Ieronim, Episcopul Daciei Felix, s-a aflat... Bart D. Ehrman, Lost Christianities: The Battle for Scripture and the Faiths We Never Knew Probleme Cristologice [ modificare | modificare sursă ] Iisus Hristos este recunoscută o dublă natură: divină și umană, fiecare dintre ele deplină. Credința creștină că, după moartea sa pe cruce, Iisus Hristos a înviat din morți, se constituie în teologia creștină ca dovadă a acestei duble naturi. Istoric vorbind, chestiunea naturii lui Iisus Hristos a fost un motiv de mari dispute între adepții săi încă de la începuturile creștinismului și punctând, cu crize și dispute, istoria acestei religii bimilenare până astăzi.

Libraria Crestina UK Biblii | Libraria Crestina UK

sec. VIII-IX e.n. au avut loc Luptele Iconoclaste, o perioadă sângeroasă în Imperiul Bizantin și în Biserica Răsăriteană. Totul a început după Al Doilea Asediu Arab al Constantinopolului (717-718), asediu ce s-a încheiat cu victoria bizantinilor. Cu toate acestea, împăratul bizantin Leon al III-lea Isauricul (717-741) din acea perioadă, s-a gândit că arabii au câștigat atâtea bătălii deoarece îl aveau pe Dumnezeu de partea lor. El știa că în Islam nu există nicio reprezentare a divinității, fiind o erezie sā o pictezi din moment ce nimeni nu a vāzut-o. El a mai crezut și că Dumnezeu i-a părăsit pentru că ei aveau picturi și icoane cu sfinți, Iisus, Maica Domnului. A ordonat imediat ca icoanele șǎ fie distruse. Au apărut certuri între împărat și patriarh. În acel moment, Imperiul Bizantin era împărțit în două tabere: iconoclaștii (cei ce voiau să distrugă icoanele), conduși de împărat, și iconodulii (cei ce se închinau icoanelor și le apărau), conduși de Patriarhul Constantinopolului. În timpul luptelor iconoclaste, bisericile răsăritene nu aveau icoane și nici nu erau pictate, dar aveau o cruce pictată cu ulei sau vopsea ce indica direcția răsăritului . În cele din urmă luptele au luat sfârșit, în anul 787, prin Al Doilea Conciliu de la Niceea, totuși, au apărut și Patriarhi ai Constantinopolului iconoclaști, iar luptele au continuat, sfârșindu-se cu adevărat abia în anul 843, cu victoria iconodulilor. Aceste lupte sângeroase au lăsat urme adânci imperiului și relațiilor sale cu Occidentul, mai ales că Biserica Apuseană nu acceptase iconoclasmul, aceasta fiind una din cauzele Marii Schisme din anul 1054 . jurul acestor probleme de fond s-au manifestat, în plus, divergențe între creștini și în legătură cu:Hopkins 2017, p.457.: But, per contra, it is extremely difficult for dispersed and prohibited house cult-groups and communities to maintain and enforce common beliefs and common liturgical practices across space and time in pre-industrial conditions of communications. 43 The frequent claims that scattered Christian communities constituted a single Church was not a description of reality in the first two centuries AD, but a blatant yet forceful denial of reality. What was amazing was the persistence and power of the ideal in the face of its unachievability, even in the fourth century. On a local level, it is also unlikely that twenty households in a typical community, let alone a dozen households in a house cult-group, could maintain even one full-time, non-earning priest. Perhaps a group of forty households could, especially if they had a wealthy patron. But for most Christian communities of this size, a hierarchy of bishop and lesser clergy seems completely inappropriate. Tabăra de tineret „Biserica în mijlocul copiilor. Să învățăm și să ne jucăm împreună”, organizată... Florin Curta, Southeastern Europe in the Middle Ages, Cambridge University Press, Pag.xv, 978-0-521-89452-4 iar pentru a cumpăra o copie a traducerii Cornilescu revizuită vizitați http://librarie.societateabiblica.org.

Doxologia.ro - Portal Crestin Ortodox

Fundamentalismul este opusul teologiei liberale, zisă și modernism. Fundamentaliștii resping aplicarea metodei istorice (critica surselor sau critica istorică) la textele sfinte și religiile proprii. De asemenea, ei resping datele științifice care contrazic interpretarea pe care ei o dau Scripturii. Deși semnificativă în istoria dogmelor religioase, controversa bizantină asupra imaginilor nu este văzută de mare importanță în istoria Bizanțului. „Puțini istorici mai susțin că ea ar fi fost cea mai importantă dezbatere a perioadei...”. [30] Marea Schismă [ modificare | modificare sursă ]Redeșteptarea din Azusa · Ecumenism · Evanghelicanismul · Mișcarea Isus · Linia Esențială Creștină · Penticostalism · Carismaticii · Teologia eliberării · Creștinismul de Dreapta Biserica Luterană este o biserică creștină înființată de către călugărul augustin Martin Luther în timpul Reformei Protestante din secolul al XVI-lea. Această biserică consideră, de altfel, ca toate Bisericile Protestante, că Biblia este singurul izvor al credinței și că în ea se găsesc adevăratele învățături ale creștinismului; în consecință creștinii nu ar trebui să creadă în spusele Papei, așa cum fac catolicii, sau în tradițiile antice cum fac ortodocșii. Aspectul teologic principal al acestei biserici este faptul că toți oamenii se pot mântui dacă citesc și cred în Biblie. Această biserică a apărut în Sfântul Imperiu Roman, dar s-a răspândit rapid în Scandinavia și țările baltice. Bart Ehrman estimează că în 60 d.Hr. erau multe sute de creștini în toată lumea (dar nu zeci de mii de creștini). [9] Un volum publicat de editura Universității Cambridge dă următoarele numere: 1400 de creștini în 50 d.Hr. și 7400 de creștini în 100 d.Hr. (cu mențiunea că acestea sunt estimate plauzibile și nu date absolut certe; în alte pagini Keith Hopkins ⁠( en) estimează că erau circa 7000 creștini în 100 d.Hr.). [10] [11] Articolul inițial care oferea aceste date a fost publicat la editura Universității Johns Hopkins. [12] anul 589 e.n., la Conciliul de la Toledo din Spania, Biserica Apuseană a hotărât ca în articolul din Crezul niceeano-constantinopolitan: cred întru Duhul Sfânt... care de la Tatăl purcede..., să se adauge și de la Fiul, această parte din Crez devenind: cred întru Duhul Sfânt... care de la Tatăl și de la Fiul purcede.... Acest adaos se numește Filioque („ și de la Fiul”), un adaos ce a devenit dogmă în Biserica Apuseană, dar declarat erezie în Biserica Răsăriteană, acesta fiind una dintre principalele neînțelegeri ce au provocat Marea Schismă din anul 1054.